E un dor alimentat de toate golurile pe care le am în inimă. Un dor care oriunde nu m-aș duce și orice nu aș face - nu trece, nimic pare că nu-l poate alina. E un dor pe care indiferent de cât de mult aș vrea - nu îl pot alina. Mulți se amăgesc că acest DOR se „micșorează” odată cu trecerea anilor. E dorul care seară de seară îmi roade inima și mintea. Presiunea în regiunea inimii și a ochilor crește și cu cât mai mult încerc să îl stăpânesc, cu atât mai repede erupe la suprafața ca lava din vulcan. Într-un final cedez, îmi las sufletul să plângă, trecând prin mii de amintiri, prin gânduri la ce a fost, ce ar fi putut fi și cum - ochii i-am închis și îmi permit să văd cu inima și creierul meu - acolo unde voi toți, dragii mei, încă trăiți și suntem acea familia mare și fericită, cu cele mai colorate surâsuri, unde mic și mare râdem în unison.
Acesta e DORul meu, e ceea ce pe alocuri eu visez. Îl accept și trăiesc cu el, pentru că asta e tot ce mi-a mai rămas de la voi.
